Plantarea arbustilor fructiferi

Coacaz, zmeur si mur

Plantarea coacăzului

Epoca de plantare

• Toamna după căderea frunzelor, în octombrie - noiembrie;
• Primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, după dezgheţul solului.
• Terenul folosit la înfiinţarea plantaţiei trebuie să fie fără exces de umiditate, cu sol argilo-lutos, reavăn, cu fertilitate ridicată.

Distante de plantare

• Pentru plantaţiile comerciale unde lucrările de întreţinere se execută mecanizat, distanţa între rânduri poate fi de 2,8-3 m, iar între plante pe rând de 1-1,2 m.
• Pentru plantaţiile cu suprafeţe mici, din incinta locuinţelor sau instituţiilor, distanţele pot fi de minim 1,2 m între rânduri şi 0,8 m între plante pe rând.

Plantarea

• Plantarea se face în gropi sau rigole. Gropile se realizează manual, după pichetarea terenului, sau mecanizat, la dimensiunile de 45/45/30 cm. Deschiderea rigolelor se realizează cu un plug special la adâncimea de 32-35 cm. înainte de plantarea materialului săditor se execută o fertilizare la groapă sau pe rigolă folosind 5-6 kg gunoi de grajd bine fermentat, 30-40g superfosfat, 20-25g sulfat de potasiu şi 15-20g azotat de amoniu.
• Materialul săditor ce urmează a fi plantat se fasonează astfel: se îndepărtează prin tăiere rădăcinile vătămate sau rupte, se scurtează butaşul la 3-4 muguri lungime, după care se mocirleşte într-un amestec consistent compus din pământ galben, bălegar proaspăt de bovină şi apă.
• Butaşii astfel pregătiţi se aşează în gropi sau rigole cu rădăcinile răsfirate şi cu vârful către pichet. Se adaugă pământ şi se tasează bine în jurul plantei, după care se execută o copcă în care se toarnă 5-8 1 de apă. După infiltrarea apei în sol, se execută un muşuroi până la mugurele terminal. Partea care se află deasupra solului şi care se muşuroieşte, trebuie să aibă 2-3 muguri pe lungimea butaşului.

Plantarea zmeurului

Epoca de plantare

• Toamna după căderea frunzelor;
• Primăvara după dezgheţ, înainte de pornirea în vegetaţie.
• Cultura se pretează la orice tip de sol, dar recolte maxime se obţin pe soluri fertile, calde şi reavene.

Plantarea

• Plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 40/40/40 cm sau dacă solul nu este arat de 60/60/40 cm, şi în şanţuri executate cu plugul la 30/32 cm adâncime.
  Distanţa pe rând între plante este de 40-50 cm, iar între rânduri, în funcţie de sistemul de conducere:
  • cultura în benzi cu spalieri - 2,5-3 m;
  • cultura sub formă de gard fructifer - 2,5-3 m;
  • cultura sub formă de evantai - 1,5-2,5 m, iar distanţa pe rând 1-l,2 m;
  • cultura pe araci -1,2 m.

Tehnica plantării este asemănătoare cu cea a coacăzului.

Plantarea murului

Epoca de plantare

• Primăvara după ce a trecut pericolul de îngheţ, datorită sensibilităţii acestei specii la temperaturile scăzute.

Plantarea

• Plantarea se face în gropi de 40/40/40 cm sau de 60/60/40 cm, dacă terenul este nearat.
• Pregătirea materialului şi tehnica de plantare este similară cu cea a coacăzului şi zmeurului.
• Distanţele de plantare sunt de 2,5 - 3 m între rânduri şi de 1,5-2 m între plante pe rând, aceasta fiind diferită în funcţie de modul de execuţie al lucrărilor de întreţinere a culturii (manual sau mecanizat) şi de sistemul de conducere a ramurilor.

Yucca

Familia: Agavaceae 
Aspect: arbore mic
Inaltime: 0,9-1,8 m
Diametru: 60-70 cm
Perioada de inflorire: vara
Expunere: plin soare
Udare: redusa
Cultivare: usoara

Are tulpina lemnoasa. In varful tulpinii se formeaza unul sau mai multe grupuri de flori. Inflorescentele, compuse din mai multe flori albe campanulate, cresc in centrul rozetei de frunze, sustinute de un peduncul solid, inalt de pana la 60 cm.

Pentru cultivare in ghivece.

Planta se transplanteaza in fiecare an, primavara, in pamant cu humus, folosind ghivece din ce in ce mai mari, ajungand pana la ghiveci de 40 cm diametru. Dupa aceea este suficient sa se inlocuiasca in fiecare an un strat de 5 cm de la suprafata compostului.

Primavara si vara se uda potrivit avand grija ca apa sa nu balteasca; la fiecare 4 sapatamani se adauga un ingrasamant lichid. Yucca are nevoie de lumina directa si de temperaturi in jur de 29 grade Celsius, astfel poate sa infloreasca pe la jumatatea verii. 
Cand este foarte cald frunzele trebuie stropite dimineata.

Toamna si iarna se intrerupe administratea de ingrasamant si se reduce la minim udarea. Nu se expune planta sub temperaturi de 7 grade Celsius.

Pentru cultivare in gradina.

Yucca filamentosa este una dintre speciile cele mai rustice si poate fi cultivata in aer liber. Rezista la geruri.

Reproducere. Se insamanteaza in februarie, martie la 0,5 cm adancime si se foloseste un amestec umed format din doua parti pamant bogat in humus si una de nisip grosier. Se aseaza ghiveciul intr-o rasadnita la umbra si la temperatura de circa 21 grade Celsius. Cand semintele incoltesc, se aseaza vasul la lumina si dupa doua, trei luni, se muta intr-un ghiveci de 13 cm drenat printr-un strat de cioburi asezat la baza lui.

Alta metoda: consta in taierea primavara sau vara a unor portiuni de tulpina, lungi de cel putin 10 cm. Dupa ce ati lasat sa se usuce in cateva zile suprafata taieturilor, plantati segmentele de tulpina, care nu trebuie sa ajunga la baza vasului, intr-un amestec de nisip grosier si compost pe baza de turba. Se acopera cu un clopot de plastic transparent, mentinand umiditatea compostului, departe de lumina directa a soarelui si la o temperatura de 24-27 grade. Dupa trei sapatamani se inlatura clopotul de plastic si cand radacinile s-au prins si au aparut muguri, se muta plantele in vase separate. La unele varietati pot fi folositi lastarii de primavara care se formeaza cateodata la baza plantei, cu conditia sa aiba o lungime de cel putin 15 cm si 4 frunze. Se planteaza intr-un amestec de compost si nisip grosier, folosind o rasadnita care va fi tinuta la umbra si la temperatura de 24 grade. Compostul trebuie sa fie mereu umed si dupa 6-8 sapatamani se muta noile plante in ghivece separate.

Precautii:

Frunzele de la baza isi pierd culoarea daca lumina nu este suficienta si se planta se poate usca daca udarile sunt prea abundente. Cand frunzele sunt atinse de mucegaiul gri (ciperca Botrytis) se indeparteaza acele frunze si se trateaza planta cu un fungicid. Petele de praf albicios provocate de cosenila fainoasa si solzii bruni ai cosenilei brune se trateaza cu un tampon de vata imbibat in alcool denaturat sau cu insecticide specifice.

Varietati:

Yucca aloifolia, originara din America Centrala, are frunze verde-inchis rigide, marginile fin dintate, dispuse in forma de rozeta. Inflorescentele sunt formate din grupuri dese de flori alb - galbui.

Yucca gloriosa - arbust vertical cu tulpni solide si frunze lanceolate, lungi de circa 60 cm, florile se desfac la inceputul toamnei, formand ciorchini verticali.

Yucca filamentosa - se poate planta in gradina - rezista la geruri.

Chlorophytum

Clorophytum comosum- planta formeaza o tufa eleganta mare, cu frunze lungi de 30-50 de cm si o latime de 3-4 cm, care se ingusteaza progresiv pana la varf. Acestea sunt marcate de o linie centrala verde cu tendinte stralucitoare, bordata cu doua benzi albe. Din mijlocul frunzelor cresc tulpini flexibile care poarta micile flori de culoare alba, dispuse in ciorchine, nesemnificative, si noi tulpini cu manunchi de frunze. Ansamblul are un aspect foarte curios, dar este foarte estetic, prin tijele garnisite cu rozete care cad liber, sugerand o cascada. Varietatea Clorophytum comosum variegatum prezinta frunzele marcate cu o banda centrala, galben-aurie si bordate cu verde.
Clorophytum este o planta de apartament foarte rezistenta. Pe timpul verii se poate planta in gradina sau in jardiniere. In casa , este bine sa se aseze plantele in locuri luminoase. Se uda regulat, adaugandu-se si ingrasaminte lichide. 
Iarna se recomanda conservarea plantelor .

Feriga

Feriga (Dryopteris filix-mas) 

Descriere:
Feriga este o planta ierbacee, vivace, avand in pamant un rizom gros de cca 1-2 cm si lung pana la 30 cm, tarator si acoperit cu partile imbatranite ale petiolurilor frunzelor din anii trecuti. Ei sunt de culoare bruna spre negru, arcuiti, insotiti de solzi membranosi. Din rizom pornesc radacini subtiri, negricioase. In sectiune, rizomul si resturile de petiol sunt de culoare verde. Rizomul creste prin varful lui, care se termina printr-un buchet de frunze. Primavara, frunzele sunt rasucite in forma de carje. Pe masura ce se dezvolta, ele se desfac ajungand la o lungime de 50-140 cm si o latime de cca 25 cm. Petiolul este scurt si acoperit pe toata lungimea lui cu solzi (scoame) brun-roscati. Frunzele sunt alungite avand de o parte si de alta a nervurii principale numeroase foliole, de culoare verde inchis, care la randul lor sunt divizate in aripioare (segmente) mai mici, dintate pe margini si cu varful rotunjit, niciodata ascutit. Incepand cu luna iunie si pana in septembrie, pe spatele acestor aripioare, de-a lungul nervurii, se observa niste puncte brune, ca de rugina. Privite cu lupa, ele au forma unui rinichi, formand gramajoare de sporangi (sori) continand spori, cu ajutorul carora feriga se inmulteste. Sorii sunt acoperiti de o membrana glabra numita indusiu. Feriga este o planta comuna ce creste prin padurile de munte in locuri umede si umbrite.

 Recoltarea: 
Toamna, incepand din luna septembrie, se recolteaza rizomul impreuna cu resturile de petioluri ramase din anii trecuti. Rizomul se poate recolta si primavara in momentul cand frunzele sunt inca in faza de carje. Perioada de recoltare nu are influenta asupra valorii medicinale a produsului.

 Mod de uscare: 
Pentru uscare, rizomii nu se vor taia in lungime, deoarece substantele active in contact cu aerul se distrug, iar rizomul capata o culoare bruna. Uscarea se face numai pe cale naturala. In cazul cand timpul nu permite acest lucru, rizomii se pot usca si cu aer cald, la o temperatura de cel mult 35 grade C. Ei se depoziteaza in locuri bine aerisite, curate si cat mai ferite de lumina. Din cca 3,5 lg rizomi proaspeti se obtine 1 kg produs uscat.

 Intrebuintari: 
Rizomii sunt folositi de catre industria chimico-farmaceutica pentru prepararea unor medicamente contra teniei (panglicii).

 Observatii:
Feriga medicinala buna de recoltat se confunda uneori cu Athyrium filix femina, sau "feriga femeiasca. Aceasta feriga are un rizom mai scurt,de cel mult 10 cm lungime, iar aripioarele frunzelor sunt terminate cu dinti ascutiti.
 

Kalanchoe

Cultivata in Europa din 1932 (varietatea K. blossfeldiana), Kalanchoe este o planta suculenta cu frunze carnoase. Creste pana la aproximativ 40 cm inaltime si are flori sub forma de stea, in culori diverse: rosii, galbene, oranj sau violete. 
Florile apar atunci cand zilele sunt scurte si dureaza aproximativ 2 luni, timp in care se succed mai multe serii de boboci. 
Inmultire:
Planta perena cu vegetatie continua, Kalanchoe se inmulteste prin butasi sau seminte. Butasii trebuie sa aiba 5-7 cm si cel putin 2 perechi de frunze. Ei se planteaza in ladite sau ghivece dupa ce cateva zile au fost lasati sa se deshidrateze. 
Dupa aproximativ 3 saptamani vor prinde radacini. Semanatul se face din ianuarie pana in iulie, la lumina, pentru ca semintele care sunt foarte mici sa poata germina. Planta nu suporta lumina directa. Solul in care se planteaza Kalanchoe trebuie sa fie bine aerisit si drenat. Este recomandat sa aiba in componenta: turba, nisip, pamant de gradina si scoarta de conifere. Ph-ul optim al solului trebuie sa fie de 6-7. 
Rasarirea are loc dupa 7-10 zile, dar plantele vor creste incet. Repicarea se face dupa 7 saptamani, in ladite sau ghivece mici, pentru a se evita putrezirea radacinilor plantei. Temperatura potrivita pentru perioada de crestere este de 15-20 gr. C. 
Vara se umbreste si se pulverizeaza cu apa rece. Udarea trebuie facuta dimineata, cu grija, pentru ca daca apa este in exces planta va deveni sensibila la boli, iar daca este insuficienta apar pete pe frunze. 
Atunci cand planta este matura si acopera suprafata ghiveciulului, udarea se face pe sub frunze. Daca doriti ca plantele dumneavoastra sa aiba o talie mai compacta, atunci trebuie sa le ciupiti. 
Cand fertilizati trebuie sa aveti in vedere zincul, manganul, cuprul si borul. Aveti grija sa evitati excesul de fosfor. Puteti fertiliza solul la fiecare udare sau la 1-2 saptamani cu ingrasaminte complexe. Dupa inflorire taiati varfurile lastarilor, tineti planta la umbra timp de o luna si pastrati pamantul aproape uscat. Dupa aceasta perioada, mutati planta la lumina si reluati udarea normala. In scurt timp Kalanchoe va avea frunze tinere si si va incepe un nou ciclu vegetativ. 
Kalanchoe este o planta care suporta usor microclimatul din apartamentele noastre. Este binecunoscut faptul ca aici atmosfera este uscata si lumina scazuta. O planta inrudita cu cactusii, care se multumeste cu udari rare si care ne incanta cu florile sale de mai multe ori pe an. Este ideala pentru persoanele ocupate care petrec putin timp pentru ingrijirea plantelor.

Tillandsia Cyanea

 

Denumire populara: tillandsia, pana roz 
Familie: Bromeliaceae
Origine: Ecuador
Inaltime: 30 - 35 cm
Diametru: pana la 36 cm
Sol: grunjos, usor drenabil, acid; pH 5.5 - 6.5, umiditate medie
Perioada de inflorire: primavara, toamna, iarna
Culoarea florilor: roz, violet, albastru
Dimensiunea florilor: maxim 30 x 30 cm
Culoarea foliajului: verde-inchis
Dimensiunea foliajului: 45 x 45 cm

Descriere
Tillandsia cyanea poate fi descrisa pe scurt ca un bulgare de frunze verzi din mijlocul caruia tasneste o floare ostentativa, care iese in evidenta prin frumusetea si forma ei ciudata. Florile apar la sfarsitul primaverii sau toamna si de obicei dureaza cateva luni. Inflorescentele au forma unui pampon turtit; in realitate, ele sunt formate din bractee roz din care ies flori mai mici, albastre, cate 1-2 odata.

Tillandsia cyanea, planta epifita din Ecuador, este numai una din cele 374 de specii din genul Tillandsia.

Ingrijire si cultivare
Tillandsia cyanea prefera lumina puternica, dar indirecta. Are nevoie de o temperaturi medii, 10-18 C noaptea si minim 20 C ziua. Se planteaza intr-un amestec de compost afanat, usor drenabil, realizat din 2 parti turba, 1 parte pamant lutos si 1 parte nisip sau perlita. Amestecul de pamant trebuie sa fie mentinut umed in continuu, dar nu uitati ca apa in exces dauneaza radacinilor. Tratati tillandsia cu o substanta fertilizatoare echilibrata, diluata la jumatate din concentratie (respectati instructiunile de pe ambalaj).

In ceea ce priveste mediul in care se planteaza, tillandsia prefera ghivece destul de mari incat radacina sa nu stea inghesuita; un ghiveci prea mare duce in cele din urma la putrezirea radacinilor, prin excesul de apa care ramane in pamant.

Pamantul se uda zilnic, pentru a fi mereu umed. De asemenea, foliajul se stropeste cu apa, mai ales in zilele cu temperaturi ridicate. 

Inmultire
Tillandsia cyanea se inmultesc prin divizare sau prin seminte. Divizarea plantei se poate face in orice perioada a anului. Semintele germineaza daca sunt asezate intr-un amestec de turba cu pietris, si se mentin la 18 C; semintele au nevoie de lumina pentru a germina.
Dupa ce infloreste, planta va muri si va produce lastari tineri, care pot fi indepartati de planta-mama si plantati separat. In 2-3 ani, acestia vor inflori.

Boli si daunatori
Tillandsia nu prea este atacata de daunatori. Cosenilele sunt printre cele cateva insecte care pot pune probleme. Acestia se pot tine sub control cu o solutie de apa amestecata cu sapun sau cu o solutie din comert, caz in care se administreaza conform instructiunilor de pe ambalaj.

Info
- Tillandsia este o membra a familiei de bromeliade, din care face parte si ananasul. Bromeliadele se caracterizeaza printr-un aranjament deosebit al foliajului, in forma de urna, dintre care apare floarea. Plantele sunt epifite, adica cresc pe alte plante, copaci in general, din care trag substantele nutritive necesare pentru a trai.

Ingrijirea vitei de vie in al 2-lea an de la plantare

        Se aplica aceleasi lucrari ca in anul I, la care se adauga dezmusuroitul, taierea de formare si instalarea mijloacelor de sustinere.

Dezmusuroitul vitelor        Se face cind temperatura aerului se prevede a nu mai scadea sub minus 6-8 grade C. Musuroaiele se desfac de la baza spre virf, pentru ca pa-mintul sa cada lateral prin surpare, evitind ruperea vitelor.

Taierea vitelor        Intrucit la aceasta lucrare intervin elemente cu denumiri noi, vom trata - mai intii - pentru cunoasterea lor citeva notiuni de organografie a vitei de vie (adica partile componente ale . butucului de vita).

        Butucul de vita de vie este format dintr-o parte subterana denumita sistem radicular, care include partea subterana a tulpinii (a fostului butas) si radacina pro-priu-zisa, cu multitudinea de radacini emise din aceasta tulpina subterana, si o parte la suprafata solului denumita sistem sau aparat aerian, care cuprinde tulpina propriu-zisa (organul cel mai dezvoltat) ce sustine intregul sistem aerian al butucului, compus din mai multe ramificatii - denumite coarde.

       Deci, sistemul aerian este format din tulpina si coarde. Ambele trebuie cunoscute in vederea executarii corecte a taierilor (fig. 3).

            Tulpina propriu-zisa este variabila ca lungime. Astfel, in timp ce la vitele dirijate in forma joasa tulpina are o lungime redusa de numai 20-25 cm, la formele semiinalte aceasta ajunge la 0,60-0,80 m, iar la cele inalte, la 1,0-1,5 m. La formele joase ea se mai numeste si buturuga sau scaunul butucului, de la forma sa specifica si functia de sustinere pe care o indeplineste.

           Coardele reprezina toate ramificatiile lemnoase ale tulpinii de virsta diferita, cu dimensiuni si rol specific.              Coardele se pot clasifica in urmatoarele categorii principale :

           Coardele sau ramificatiile multianuale (de 3-4 ani si mai mult). Datorita virstei, acestea sint mai groase si mai rigide decit celelalte si servesc ca elemente de schelet. Ele mai poarta in general si denumirea de brate sau, in functie de dimensiuni, de cotoare (mai scurte si mai groase) si corc�ni (mai lungi si mai subtiri) etc.

          Coardele de 2 ani. Acestea sint mai subtiri si mai flexibile decit cele multianuale si au rol de semischeiet. intrucit servesc, de obicei, la sustinerea coardeibr purtatoare de rod, ele mai sint cunoscute si sub numele de punti de rod.

           Coardele de un an. Comparativ cu celelalte doua categorii, acestea sint cele mai lungi, mai subtiri si mai elastice, fiind totodata cele mai importante pentru productie. Ele pot fi inserate pe lemn de diferite virste.                        Coardele de un an situate pe lemn (coarde) de 2 ani au capacitatea de a emite lastari purtatori de rod, pur-tind de aceea in mod curent denumirea de "coarde de rod". Cele de pe lemn mai batrin sint, de regula, nepurtatoare de rod si poarta denumirea de "coarde lacome". Ele se inlatura, de obicei, prin taiere sau se utilizeaza la nevoie pentru refacerea elementelor de schelet ale butucului (bratele), prin taiere in cepi de rezerva de 1-2 ochi. Prin aplicarea taierilor la vita de vie, coardele de un an se scurteaza la diferite lungimi, exprimate in numar de ochi, re-zultind urmatoarele elemente de productie (fig. 4).

            Coarda de rod propriu-zisa este o coarda situata totdeauna pe o alta coarda in virsta de 2 ani (sau, cum i se mai spune in practica, pe lemn de 2 ani), ceea ce o face apta pentru fructificare, scurtata, in functie de sistemul de taiere aplicat, la 8-20 ochi. intre 8-10 ochi, coardele de rod sint considerate scurte ; intre 10-15 ochi - mijlocii si de cea 15-20 ochi - lungi. In practica curenta se folosesc coardele scurte si mijlocii.

            Cordita este un element de productie specific ca si coarda propriu-zisa, dar de o lungime mai mica decit aceasta, de numai 4-7 ochi. Acest element este tntil-nit adesea la formele de conducere semi-inalte si inalte - cordon uni -si bilateral.

           Calarasul are aceeasi lungime ca si cordita (4-7 ochi), caracteristica este insa pozitia pe care o ocupa pe puntea de rod, fiind situat in spatele unei coarde. El se rezerva, mai ales cind nu se poate asigura "incarcatura" (numarul de ochi si coarde) butucului cu coarde de rod.
            Cepii sint cele mai scurte elemente lemnoase rezultate din taierea coardelor de un an. Ei pot avea lungimea de la 1-4 ochi. Dupa functia pe care o au de indeplinit, pot fi de rod, de inlocuire si de rezerva. Cepii de rod au o lungime de 3-4 ochi, se obtin tot prin scurtarea coardelor de rod si se intilnesc la sistemul de taiere scurt (in special de la Teremia). Cepii de inlocuire sint de 2 ochi lungime si servesc pentru asigurarea (inlocuirea) coardelor de rod in anul urmator ; se obtin prin scurtarea coardelor roditoare sau lacome. Cepii de rezerva servesc la refacerea periodica a elementelor de schelet ale, butucului ; se folosesc mai mult la sistemele de taiere mixta si la formele semiinalte si inalte. Au o lungime de 1-2 ochi si se formeaza de obicei dintr-o coarda lacoma sau roditoare situata cit mai aproape de baza butucului.

In unele regiuni, o coarda de rod aflata la extremitatea si prelungirea unei punti de roti degarnisite mai poarta si denumirea de "bici".

          Coarda de rod propriu-zisa, cuplata cu un cep de inlocuire, ambele situate pe acelasi suport (ax) de lemn de 2 ani, formeaza veriga de rod.

          Elementele lemnoase la butucii condusi in forma semiinalta si inalta sint redate in figura 5.

               Instalarea mijloacelor de sustinere             In anul al II-lea, primavara sau toamna, este obligatorie instalarea mijloacelor de sustinere. In cultura vitei de vie mijloacele de sustinere cele mai raspindite sint aracii si spalierii. in loturile de pe linga casa se folosesc cu bun-e rezultate ambele mijloace.

            Aracii sint confectionati din lemn de esenta taie sau moale (salcim, stejar sau brad, plop) si pot avea grosimi de la 2-3 cm pina la 5-6 cm. Lungimea lor, in medie, este de 2 m. Pentru marirea durabilitatii, portiunea care vine introdusa in pamint se trateaza cu piatra vinata 10% timp de 10 zile, sau cei mai grosi se pir-lesc pe aceasta portiune.

             Aracii se fixeaza cu ajutorul chitonogului sau cu ranga, la cea 15-20 cm de butuc. Daca sint necesari mai multi pentru un butuc, se fixeaza pe directia rin-dului, in dreapta si in stinga butucului. in acest caz, aracii de linga butuc trebuie sa fie mai lungi si mai grosi decit cei dinspre virful corzilor.

             In cazul sustinerii pe spalier se folosesc bulamaci din lemn, din fier cornier, teava si adesea din prefabricate (beton armat). Lungimea bulamacilor pentru cultura clasica a vitei de vie este in jur de 2 m.                     Portiunea care se ingroapa in pamint la bulamacii de lemn se trateaza ca si la araci.

            Bulamacii instalati la capetele rindurilor poarta denumirea de "fruntasi", se aseaza inclinati si sint consolidati cu ancore, sau in pozitie verticala cind sint sprijriiti cu contraforte. Bulamacii dintre fruntasi se numesc mijlocasi. Ei se instaleaza pe linia rindului, la distante de cea 10 m. Pentru spalieri se foloseste sirma galvanizata (zincata), spre a fi ferita de rugina. Prima sirma de jos este mai groasa, de 2,8 mm in diametru.                Sirmele urmatoare pot fi ceva mai subtiri (2,2 mm). Pentru calculul necesar de sirma se are in vedere ca 100 m sirma de 2,2 mm in diametru cintaresc 3 kg, iar cea de 2,8 mm, 5 kg.

           La cultura clasica a vitei de vie, spalierul are 3 rinduri de sirme, rareori 4. Fiecare rind de sirme, mai rar cel de jos, poate fi dublat, sirmele fixindu-se la acelasi nivel de o parte si de alta a bulama-cului, distanta dintre ele fiind egala cu grosimea bulamacului (8-10 cm).
           Spalierul cu sirme duble usureaza operatia de dirijare a lastarilor in timpul verii, dirijindu-se (virindu-se) printre ele. Distanta pe verticala intre cele 3 sau 4 rinduri de sirma este de cea 40 cm.
          Ordinea lucrarilor la instalarea spalierului este urmatoarea : pichetatul, facutul gropilor, plantarea bulamacilor in gropi, plantarea ancorelor sau a contjrafortelor pentru bulamacii fruntasi si intinderea si fixarea sirmelor.