Feriga

Feriga (Dryopteris filix-mas) 

Descriere:
Feriga este o planta ierbacee, vivace, avand in pamant un rizom gros de cca 1-2 cm si lung pana la 30 cm, tarator si acoperit cu partile imbatranite ale petiolurilor frunzelor din anii trecuti. Ei sunt de culoare bruna spre negru, arcuiti, insotiti de solzi membranosi. Din rizom pornesc radacini subtiri, negricioase. In sectiune, rizomul si resturile de petiol sunt de culoare verde. Rizomul creste prin varful lui, care se termina printr-un buchet de frunze. Primavara, frunzele sunt rasucite in forma de carje. Pe masura ce se dezvolta, ele se desfac ajungand la o lungime de 50-140 cm si o latime de cca 25 cm. Petiolul este scurt si acoperit pe toata lungimea lui cu solzi (scoame) brun-roscati. Frunzele sunt alungite avand de o parte si de alta a nervurii principale numeroase foliole, de culoare verde inchis, care la randul lor sunt divizate in aripioare (segmente) mai mici, dintate pe margini si cu varful rotunjit, niciodata ascutit. Incepand cu luna iunie si pana in septembrie, pe spatele acestor aripioare, de-a lungul nervurii, se observa niste puncte brune, ca de rugina. Privite cu lupa, ele au forma unui rinichi, formand gramajoare de sporangi (sori) continand spori, cu ajutorul carora feriga se inmulteste. Sorii sunt acoperiti de o membrana glabra numita indusiu. Feriga este o planta comuna ce creste prin padurile de munte in locuri umede si umbrite.

 Recoltarea: 
Toamna, incepand din luna septembrie, se recolteaza rizomul impreuna cu resturile de petioluri ramase din anii trecuti. Rizomul se poate recolta si primavara in momentul cand frunzele sunt inca in faza de carje. Perioada de recoltare nu are influenta asupra valorii medicinale a produsului.

 Mod de uscare: 
Pentru uscare, rizomii nu se vor taia in lungime, deoarece substantele active in contact cu aerul se distrug, iar rizomul capata o culoare bruna. Uscarea se face numai pe cale naturala. In cazul cand timpul nu permite acest lucru, rizomii se pot usca si cu aer cald, la o temperatura de cel mult 35 grade C. Ei se depoziteaza in locuri bine aerisite, curate si cat mai ferite de lumina. Din cca 3,5 lg rizomi proaspeti se obtine 1 kg produs uscat.

 Intrebuintari: 
Rizomii sunt folositi de catre industria chimico-farmaceutica pentru prepararea unor medicamente contra teniei (panglicii).

 Observatii:
Feriga medicinala buna de recoltat se confunda uneori cu Athyrium filix femina, sau "feriga femeiasca. Aceasta feriga are un rizom mai scurt,de cel mult 10 cm lungime, iar aripioarele frunzelor sunt terminate cu dinti ascutiti.
 

Kalanchoe

Cultivata in Europa din 1932 (varietatea K. blossfeldiana), Kalanchoe este o planta suculenta cu frunze carnoase. Creste pana la aproximativ 40 cm inaltime si are flori sub forma de stea, in culori diverse: rosii, galbene, oranj sau violete. 
Florile apar atunci cand zilele sunt scurte si dureaza aproximativ 2 luni, timp in care se succed mai multe serii de boboci. 
Inmultire:
Planta perena cu vegetatie continua, Kalanchoe se inmulteste prin butasi sau seminte. Butasii trebuie sa aiba 5-7 cm si cel putin 2 perechi de frunze. Ei se planteaza in ladite sau ghivece dupa ce cateva zile au fost lasati sa se deshidrateze. 
Dupa aproximativ 3 saptamani vor prinde radacini. Semanatul se face din ianuarie pana in iulie, la lumina, pentru ca semintele care sunt foarte mici sa poata germina. Planta nu suporta lumina directa. Solul in care se planteaza Kalanchoe trebuie sa fie bine aerisit si drenat. Este recomandat sa aiba in componenta: turba, nisip, pamant de gradina si scoarta de conifere. Ph-ul optim al solului trebuie sa fie de 6-7. 
Rasarirea are loc dupa 7-10 zile, dar plantele vor creste incet. Repicarea se face dupa 7 saptamani, in ladite sau ghivece mici, pentru a se evita putrezirea radacinilor plantei. Temperatura potrivita pentru perioada de crestere este de 15-20 gr. C. 
Vara se umbreste si se pulverizeaza cu apa rece. Udarea trebuie facuta dimineata, cu grija, pentru ca daca apa este in exces planta va deveni sensibila la boli, iar daca este insuficienta apar pete pe frunze. 
Atunci cand planta este matura si acopera suprafata ghiveciulului, udarea se face pe sub frunze. Daca doriti ca plantele dumneavoastra sa aiba o talie mai compacta, atunci trebuie sa le ciupiti. 
Cand fertilizati trebuie sa aveti in vedere zincul, manganul, cuprul si borul. Aveti grija sa evitati excesul de fosfor. Puteti fertiliza solul la fiecare udare sau la 1-2 saptamani cu ingrasaminte complexe. Dupa inflorire taiati varfurile lastarilor, tineti planta la umbra timp de o luna si pastrati pamantul aproape uscat. Dupa aceasta perioada, mutati planta la lumina si reluati udarea normala. In scurt timp Kalanchoe va avea frunze tinere si si va incepe un nou ciclu vegetativ. 
Kalanchoe este o planta care suporta usor microclimatul din apartamentele noastre. Este binecunoscut faptul ca aici atmosfera este uscata si lumina scazuta. O planta inrudita cu cactusii, care se multumeste cu udari rare si care ne incanta cu florile sale de mai multe ori pe an. Este ideala pentru persoanele ocupate care petrec putin timp pentru ingrijirea plantelor.

Tillandsia Cyanea

 

Denumire populara: tillandsia, pana roz 
Familie: Bromeliaceae
Origine: Ecuador
Inaltime: 30 - 35 cm
Diametru: pana la 36 cm
Sol: grunjos, usor drenabil, acid; pH 5.5 - 6.5, umiditate medie
Perioada de inflorire: primavara, toamna, iarna
Culoarea florilor: roz, violet, albastru
Dimensiunea florilor: maxim 30 x 30 cm
Culoarea foliajului: verde-inchis
Dimensiunea foliajului: 45 x 45 cm

Descriere
Tillandsia cyanea poate fi descrisa pe scurt ca un bulgare de frunze verzi din mijlocul caruia tasneste o floare ostentativa, care iese in evidenta prin frumusetea si forma ei ciudata. Florile apar la sfarsitul primaverii sau toamna si de obicei dureaza cateva luni. Inflorescentele au forma unui pampon turtit; in realitate, ele sunt formate din bractee roz din care ies flori mai mici, albastre, cate 1-2 odata.

Tillandsia cyanea, planta epifita din Ecuador, este numai una din cele 374 de specii din genul Tillandsia.

Ingrijire si cultivare
Tillandsia cyanea prefera lumina puternica, dar indirecta. Are nevoie de o temperaturi medii, 10-18 C noaptea si minim 20 C ziua. Se planteaza intr-un amestec de compost afanat, usor drenabil, realizat din 2 parti turba, 1 parte pamant lutos si 1 parte nisip sau perlita. Amestecul de pamant trebuie sa fie mentinut umed in continuu, dar nu uitati ca apa in exces dauneaza radacinilor. Tratati tillandsia cu o substanta fertilizatoare echilibrata, diluata la jumatate din concentratie (respectati instructiunile de pe ambalaj).

In ceea ce priveste mediul in care se planteaza, tillandsia prefera ghivece destul de mari incat radacina sa nu stea inghesuita; un ghiveci prea mare duce in cele din urma la putrezirea radacinilor, prin excesul de apa care ramane in pamant.

Pamantul se uda zilnic, pentru a fi mereu umed. De asemenea, foliajul se stropeste cu apa, mai ales in zilele cu temperaturi ridicate. 

Inmultire
Tillandsia cyanea se inmultesc prin divizare sau prin seminte. Divizarea plantei se poate face in orice perioada a anului. Semintele germineaza daca sunt asezate intr-un amestec de turba cu pietris, si se mentin la 18 C; semintele au nevoie de lumina pentru a germina.
Dupa ce infloreste, planta va muri si va produce lastari tineri, care pot fi indepartati de planta-mama si plantati separat. In 2-3 ani, acestia vor inflori.

Boli si daunatori
Tillandsia nu prea este atacata de daunatori. Cosenilele sunt printre cele cateva insecte care pot pune probleme. Acestia se pot tine sub control cu o solutie de apa amestecata cu sapun sau cu o solutie din comert, caz in care se administreaza conform instructiunilor de pe ambalaj.

Info
- Tillandsia este o membra a familiei de bromeliade, din care face parte si ananasul. Bromeliadele se caracterizeaza printr-un aranjament deosebit al foliajului, in forma de urna, dintre care apare floarea. Plantele sunt epifite, adica cresc pe alte plante, copaci in general, din care trag substantele nutritive necesare pentru a trai.

Ingrijirea vitei de vie in al 2-lea an de la plantare

        Se aplica aceleasi lucrari ca in anul I, la care se adauga dezmusuroitul, taierea de formare si instalarea mijloacelor de sustinere.

Dezmusuroitul vitelor        Se face cind temperatura aerului se prevede a nu mai scadea sub minus 6-8 grade C. Musuroaiele se desfac de la baza spre virf, pentru ca pa-mintul sa cada lateral prin surpare, evitind ruperea vitelor.

Taierea vitelor        Intrucit la aceasta lucrare intervin elemente cu denumiri noi, vom trata - mai intii - pentru cunoasterea lor citeva notiuni de organografie a vitei de vie (adica partile componente ale . butucului de vita).

        Butucul de vita de vie este format dintr-o parte subterana denumita sistem radicular, care include partea subterana a tulpinii (a fostului butas) si radacina pro-priu-zisa, cu multitudinea de radacini emise din aceasta tulpina subterana, si o parte la suprafata solului denumita sistem sau aparat aerian, care cuprinde tulpina propriu-zisa (organul cel mai dezvoltat) ce sustine intregul sistem aerian al butucului, compus din mai multe ramificatii - denumite coarde.

       Deci, sistemul aerian este format din tulpina si coarde. Ambele trebuie cunoscute in vederea executarii corecte a taierilor (fig. 3).

            Tulpina propriu-zisa este variabila ca lungime. Astfel, in timp ce la vitele dirijate in forma joasa tulpina are o lungime redusa de numai 20-25 cm, la formele semiinalte aceasta ajunge la 0,60-0,80 m, iar la cele inalte, la 1,0-1,5 m. La formele joase ea se mai numeste si buturuga sau scaunul butucului, de la forma sa specifica si functia de sustinere pe care o indeplineste.

           Coardele reprezina toate ramificatiile lemnoase ale tulpinii de virsta diferita, cu dimensiuni si rol specific.              Coardele se pot clasifica in urmatoarele categorii principale :

           Coardele sau ramificatiile multianuale (de 3-4 ani si mai mult). Datorita virstei, acestea sint mai groase si mai rigide decit celelalte si servesc ca elemente de schelet. Ele mai poarta in general si denumirea de brate sau, in functie de dimensiuni, de cotoare (mai scurte si mai groase) si corc�ni (mai lungi si mai subtiri) etc.

          Coardele de 2 ani. Acestea sint mai subtiri si mai flexibile decit cele multianuale si au rol de semischeiet. intrucit servesc, de obicei, la sustinerea coardeibr purtatoare de rod, ele mai sint cunoscute si sub numele de punti de rod.

           Coardele de un an. Comparativ cu celelalte doua categorii, acestea sint cele mai lungi, mai subtiri si mai elastice, fiind totodata cele mai importante pentru productie. Ele pot fi inserate pe lemn de diferite virste.                        Coardele de un an situate pe lemn (coarde) de 2 ani au capacitatea de a emite lastari purtatori de rod, pur-tind de aceea in mod curent denumirea de "coarde de rod". Cele de pe lemn mai batrin sint, de regula, nepurtatoare de rod si poarta denumirea de "coarde lacome". Ele se inlatura, de obicei, prin taiere sau se utilizeaza la nevoie pentru refacerea elementelor de schelet ale butucului (bratele), prin taiere in cepi de rezerva de 1-2 ochi. Prin aplicarea taierilor la vita de vie, coardele de un an se scurteaza la diferite lungimi, exprimate in numar de ochi, re-zultind urmatoarele elemente de productie (fig. 4).

            Coarda de rod propriu-zisa este o coarda situata totdeauna pe o alta coarda in virsta de 2 ani (sau, cum i se mai spune in practica, pe lemn de 2 ani), ceea ce o face apta pentru fructificare, scurtata, in functie de sistemul de taiere aplicat, la 8-20 ochi. intre 8-10 ochi, coardele de rod sint considerate scurte ; intre 10-15 ochi - mijlocii si de cea 15-20 ochi - lungi. In practica curenta se folosesc coardele scurte si mijlocii.

            Cordita este un element de productie specific ca si coarda propriu-zisa, dar de o lungime mai mica decit aceasta, de numai 4-7 ochi. Acest element este tntil-nit adesea la formele de conducere semi-inalte si inalte - cordon uni -si bilateral.

           Calarasul are aceeasi lungime ca si cordita (4-7 ochi), caracteristica este insa pozitia pe care o ocupa pe puntea de rod, fiind situat in spatele unei coarde. El se rezerva, mai ales cind nu se poate asigura "incarcatura" (numarul de ochi si coarde) butucului cu coarde de rod.
            Cepii sint cele mai scurte elemente lemnoase rezultate din taierea coardelor de un an. Ei pot avea lungimea de la 1-4 ochi. Dupa functia pe care o au de indeplinit, pot fi de rod, de inlocuire si de rezerva. Cepii de rod au o lungime de 3-4 ochi, se obtin tot prin scurtarea coardelor de rod si se intilnesc la sistemul de taiere scurt (in special de la Teremia). Cepii de inlocuire sint de 2 ochi lungime si servesc pentru asigurarea (inlocuirea) coardelor de rod in anul urmator ; se obtin prin scurtarea coardelor roditoare sau lacome. Cepii de rezerva servesc la refacerea periodica a elementelor de schelet ale, butucului ; se folosesc mai mult la sistemele de taiere mixta si la formele semiinalte si inalte. Au o lungime de 1-2 ochi si se formeaza de obicei dintr-o coarda lacoma sau roditoare situata cit mai aproape de baza butucului.

In unele regiuni, o coarda de rod aflata la extremitatea si prelungirea unei punti de roti degarnisite mai poarta si denumirea de "bici".

          Coarda de rod propriu-zisa, cuplata cu un cep de inlocuire, ambele situate pe acelasi suport (ax) de lemn de 2 ani, formeaza veriga de rod.

          Elementele lemnoase la butucii condusi in forma semiinalta si inalta sint redate in figura 5.

               Instalarea mijloacelor de sustinere             In anul al II-lea, primavara sau toamna, este obligatorie instalarea mijloacelor de sustinere. In cultura vitei de vie mijloacele de sustinere cele mai raspindite sint aracii si spalierii. in loturile de pe linga casa se folosesc cu bun-e rezultate ambele mijloace.

            Aracii sint confectionati din lemn de esenta taie sau moale (salcim, stejar sau brad, plop) si pot avea grosimi de la 2-3 cm pina la 5-6 cm. Lungimea lor, in medie, este de 2 m. Pentru marirea durabilitatii, portiunea care vine introdusa in pamint se trateaza cu piatra vinata 10% timp de 10 zile, sau cei mai grosi se pir-lesc pe aceasta portiune.

             Aracii se fixeaza cu ajutorul chitonogului sau cu ranga, la cea 15-20 cm de butuc. Daca sint necesari mai multi pentru un butuc, se fixeaza pe directia rin-dului, in dreapta si in stinga butucului. in acest caz, aracii de linga butuc trebuie sa fie mai lungi si mai grosi decit cei dinspre virful corzilor.

             In cazul sustinerii pe spalier se folosesc bulamaci din lemn, din fier cornier, teava si adesea din prefabricate (beton armat). Lungimea bulamacilor pentru cultura clasica a vitei de vie este in jur de 2 m.                     Portiunea care se ingroapa in pamint la bulamacii de lemn se trateaza ca si la araci.

            Bulamacii instalati la capetele rindurilor poarta denumirea de "fruntasi", se aseaza inclinati si sint consolidati cu ancore, sau in pozitie verticala cind sint sprijriiti cu contraforte. Bulamacii dintre fruntasi se numesc mijlocasi. Ei se instaleaza pe linia rindului, la distante de cea 10 m. Pentru spalieri se foloseste sirma galvanizata (zincata), spre a fi ferita de rugina. Prima sirma de jos este mai groasa, de 2,8 mm in diametru.                Sirmele urmatoare pot fi ceva mai subtiri (2,2 mm). Pentru calculul necesar de sirma se are in vedere ca 100 m sirma de 2,2 mm in diametru cintaresc 3 kg, iar cea de 2,8 mm, 5 kg.

           La cultura clasica a vitei de vie, spalierul are 3 rinduri de sirme, rareori 4. Fiecare rind de sirme, mai rar cel de jos, poate fi dublat, sirmele fixindu-se la acelasi nivel de o parte si de alta a bulama-cului, distanta dintre ele fiind egala cu grosimea bulamacului (8-10 cm).
           Spalierul cu sirme duble usureaza operatia de dirijare a lastarilor in timpul verii, dirijindu-se (virindu-se) printre ele. Distanta pe verticala intre cele 3 sau 4 rinduri de sirma este de cea 40 cm.
          Ordinea lucrarilor la instalarea spalierului este urmatoarea : pichetatul, facutul gropilor, plantarea bulamacilor in gropi, plantarea ancorelor sau a contjrafortelor pentru bulamacii fruntasi si intinderea si fixarea sirmelor.

Dendroseris neriifolia - cel mai rar copac

Dendroseris neriifolia - cel mai rar copac din lume

Dendroseris neriifolia este o specie de planta cu flori din familia Asteraceae. Are frunzele lungi si  aplecate si florile micute, alb-galbui. Specia isi are originea in Chile si este cat se poate de rara - se pare ca, la momentul actual, in salbaticie nu mai exista decat un singur exemplar. Momentan singura planta se afla pe insula lui Robinson Crusoe, supravietuind literalmente pe marginea  prapastiei, de pe aceasta bucata de pamant, pierduta in sudul Pacificiului.

Cunoscuta numai de cativa calatori avizati ca fiind locul in care a naufragiat si a trait celebrul personaj Robinson Crusoe in secolul 18, insula atrage naturalisti din intrega lume. Acestia vin aici sa studieze ceea ce se crede a fi cel mai "bogat" teren in specii de plante endemice pe kilometru patrat - se pare ca exista 124 specii de plante unice, care nu cresc nicaieri altundeva pe pamant, pe o suprafata totala de doar 36 mile patrate.

Desi exista si specimene de Dendroseris neriifolia cultivate de catre om, planta este amenintata in mod critic cu disparitia.

Dendroseris neriifolia nu este o specie care sa atraga privirea, fapt pentru care nici nu a fost cultivata in parcuri sau gradini. Dar, la fel ca in cazul altor copaci periclitati, ar putea avea utilizari care asteapta sa fie descoperite, fiind protejat prin lege. 

Iedera in casa si in gradina

Iedera este denumirea generica data plantelor cataratoare cu tulpini foarte lungi, lemnoase, care se pot raspandi atat pe orizontala alcatuind un covor verde sau pe verticala, folosindu-se de orice suport precum ziduri, arbori, stanci.

Din genul Hedera fac parte specii care pot fi intalnite in mai toate regiunile, cu precadere in Europa, Asia si nordul Africii. Sunt foarte apreciate de horticultori pentru impactul lor intr-o amenajare. Cu totii am putut observa case cu peretii acoperiti de iedera, total sau partial. Le-am vazut incolacindu-se in jurul unui trunchi sau atarnand peste o fatada, dirijate pe un spalier, pe un foisor sau umbrar. Oricum am privi, iedera creeaza senzatia de salbatic, de relaxare si liniste. O putem ghida dupa bunul plac, ea nu este pretentioasa si va creste exact cum avem nevoie.

Pulverizati periodic frunzele cu apa

Are nevoie de apa, dar nu foarte multa in pamant. Iedera iubeste apa din atmosfera, de aceea pulverizarea frunzelor o revigoreaza mai ales in serile fierbinti de vara. Foarta multa apa in pamant o usuca insa repede, pentru ca radacinile ii putrezesc.

Se inmulteste repede si lejer, prin butasire sau marcotaj. Taiati lastari si plantati-i intr-un ghiveci cu un pamant gras, defrunze (pamantul de padure, usor acid, este excelent). Daca tineti ghiveciul intr-un loc umbros in scurt timp planta va inradacina si poate fi transplantata.

Creste si in gradina si in ghiveci

Iedera este atat o planta de gradina cat si de ghiveci. Cei care tin iedera pe balcon, iarna trebuie sa o mute iarna in casa, deoarece radacinile pot degera in ghiveci. Iedera crescuta astfel este mai sensibila decat cea de gradina si nu va creste foarte mare.

Idei deco: puteti lasa iedera sa atarne peste marginea ghiveciului, sau, cu ajutorul unui mini-spalier construit din cateva bete si sarme, ii puteti da forma dorita. Iedera poate fi tunsa, pentru a stimula ramificatia. In acest caz, ea va capata aspectul unei tufe.

Cel mai mare dusman al iederei este o insecta numita paianjenul rosu. El ii inteapa frunzele care se coloreaza apoi in cenusiu si se ofilesc. In general, daca avem grija sa pulverizam iedera cu apa, paienjenii vor sta la distanta, ei apar numai daca in incapere este cald si atmosfera uscata. Daca apar, ii putem observa mai greu cu ochiul liber, sunt foarte mici. Ii recunoastem insa dupa panza foarte fina care apare pe frunze.

Daca iedera a fost atacata, nu intrati in panica! Stergeti frunzele cu un burete ud, imbibat intr-o solutie de apa si sapun de casa. Este un tratament ieftin si care da roade de cele mai multe ori. Daca doriti un tratament "profesionist", mergeti la o florarie sau o farmacie fitosanitara si cumparati un acaricid (denumiri comerciale: Pennstyle, Demitan, Mitac, Neoron, Nissorun).

Campsis radicans sau Trambita

Trompeta cataratoare, trompeta de Virginia sau trambita este un arbust catarator, originar din America de Nord. Spectaculos, exotic si foarte viguros, Campsis radicans se prezinta sub forma unei vite cataratoare, care urca pana la 10 m inaltime, avand lujerii rosietici, prevazuti cu radacini aeriene, care ajuta la fixarea plantei in suporti. Frunzele acesteia au 9 pana la 11 foliole, iar florile in cime terminale de culoare rosie, galbena sau portocalie, au forma de trompeta si cresc pe lujerii din anul curent, in lunile iulie-septembrie.

Campsis este o vita foarte usor de cultivat, nu manifesta cerinte deosebite fata de sol, este destul de rezistenta la seceta si la ger, fiind afectata numai de iernile cu temperaturi mai scazute de   -28 gr. C, cand lujerii anuali ii pot degera. Drajoneaza puternic, iar materialul de plantat se obtine din samanta, marcote sau butasi.

Semanatul se face in sere, in luna februarie, in ladite in care se pune un pamant usor; dupa ce rasare, planta se resadeste in ghivece sau in rasadnita. In gradini se planteaza abia dupa 15 aprilie, cand pericolul gerurilor tarzii a trecut. Samanta nu se stratifica, iar puietii raman timp de doi ani pe loc. Se recomanda ca acestia sa fie legati de tutori, ceea ce ajuta la scoaterea lor, pentru a fi plantati in loc definitiv. Taierile de formare a numarului de corzi pe vita sunt benefice.

Marcotajul prin musuroire si cel serpuit da rezultate foarte bune, iar drajonii ofera un material excelent pentru plantat. Pentru inmultire cei mai indicati sunt butasii, lungi de 12-15 cm, care se planteaza primavara in sere, in rasadnite sau direct afara.

Trambita este folosita in special la imbracarea zidurilor, stalpilor ornamentali, arborilor si la pegole. Atunci cand se afla in apropierea locuintelor, trebuie sa se evite ranirea radacinilor prin diferite lucrari, pentru a nu provoca o drajonare invadanta. Nu exista boli sau insecte care sa aduca daune notabile plantei.

Poate fi considerata o planta invadatoare pentru ca face numerosi lastari in jurul tulpinii principale. In plus, se dezvolta extrem de rapid, fapt pentru care are nevoie de mult spatiu.